Metaphor of two dignities - Mother and Virgin

Prof. Daniela Ceredeev, inspector școlar

Nu poți citi Paraclisul Maicii Domnului – O scrisoare de pocăință a sufletului (comentariu), volum ce poartă semnătura Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, și să nu ai sentimentul de rugăciune ce reinterpretează rugăciunea.

Această a II-a ediție a comentariului, apărută de câteva zile la Editura Crimca, ni se dezvăluie a fi o reconfirmare iconică a imperativului simetriei conținut ideatic – mandat spiritual-emoțional – reprezentare grafică.

Cromatica și designul copertelor, alb cu inserții de verde pal, oliv, brun potolit al țărânei – culorile pământului ce s-a slăvit și prin Sfânta  Fecioară – și o discretă străfulgerare aurie de nimb, sunt ele însele prolog aperceptiv de interiorizare a unui text deopotrivă teologic și literar, exegetic și apologetic, liturgic și catehetic, în care ideile sunt, în fapt, irizări metaforice ale unei profunde învățături de credință, desfăcută duios și atent în fâșii de lumină.

Ilustrația copertei I, fragment iconografic preluat din compoziția „Rugul Aprins”, lucrare ce poartă amprenta artistică a Elenei Murariu, inclusă în expoziția Biserică în cer, e – în cheia de comprehensiune a dipticului rugăciune-icoană – o anticipare a profunzimii și a expresivității textului, o așezare în sensibilitatea artei a puterii de transfigurare a cuvintelor. De altfel, artista a și mărturisit cândva: „Îmi place mult textul frumos rostit. Mă inspiră.”

Pe clapetele copertelor, la îndemâna privirii și-a gândului ce-și caută răgazul de-nchinare,  stihiri ale Paraclisului Maicii Domnului, cărora le și este dedicat un capitol în comentariul Părintelui Arhiepiscop: Izbăvește din nevoi pe robii tăi, Născătoare de Dumnezeu, că toți, după Dumnezeu, la tine scăpăm, ca și către un zid nestricat și folositor. și  Caută cu milostivire, cu totul lăudată, Născătoare de Dumnezeu, spre necazul cel cumplit al trupului meu și vindecă durerea sufletului meu. Matricea conceptuală, circulară și relevantă, a designului lucrării se încheie cu un fragment de esențializare din prefața semnată de pr. dr.  Matei Corugă: „Un orizont de duh de rouă aducător adie cititorului din acest comentariu la Paraclisul Maicii Domnului alcătuit de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic, liturghisitor desăvârșit și talentat scriitor bisericesc, comentariu pe care, inspirat, l-a intitulat O scrisoare de pocăință a sufletului adresată lui Dumnezeu prin mijlocirea Maicii Domnului, o scrisoare care nu rămâne fără răspuns.”

Comentariul întreg, structurat – într-o imbatabilă  succesiune logică a abordării analitice –  în 17 capitole, de la Scurt istoric și Structura paraclisului, prin cele ce surprind și deslușesc ordinea și rostul pesnelor, al stihirilor și al sedelnelor, ca și prin încredințarea că Apostolul și Evanghelia cuprinse în rânduiala paraclisului echivalează O discuție de consolare sau prin făgăduința Raiului bunătăților din catavasie și stihoavnă, ni se dezvăluie, încă de la lectura receptivă, ca fiind scris de un condeier  ce încearcă să caligrafieze, după sufletul său, lumea.

Un text ce corelează deopotrivă cu o lectură intensivă, analitică, asimilatorie, ca în cazul unor disertații de specialitate, dar și cu o lectură asociativă a inserțiilor reflexive și metaforice, ce implică reveniri pe text, retrospecţii asociative, reflexive şi creatoare.

Ce-am reținut dintre ideile împărtășite cu o atât de generoasă acuitate duhovnicească și pedagogică?  „Sfântul Ierarh Dosoftei – ctitorul limbii liturgice românești”; „Paraclisul este dalta de diamant care sapă întru modelare și eliberare adâncul pietrificat al sufletului”; „discursul Paraclisului este unul imperativ”; „cu numele Maicii Domnului pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru”; „rugăciunea curată și neîntreruptă este singura în măsură să ne descopere pe noi, așa cum suntem”; „Psalmul 50 anticipează începutul războiului penitenței”; „patosul prelung și discret al stihirilor”; „milostivirea Maicii Domnului recalibrează neputințele sufletului”; „toți avem nevoie de lumina poruncilor lui Dumnezeu ca să putem înfrunta negura neștiinței din drumul nostru spre veșnicie”. Și nevoia de baie a harului divin, „dobândită prin intermediul rugăciunilor Maicii Domnului, purtată în minte și în suflet ca un imn heruvimic și serafimic”. Sau cea de recompunere a sufletului rănit de păcat, ce are nevoie de „prefaceri succesive, de rugăciune și de pocăință aducătoare de înnoire morală și spirituală, de o „cruce de căință”.”

Totodată, ideea de circuit al rugăciunii în Biserică, evocarea femeii înveșmântate cu soarele, interferarea stărilor sufletești pe multiple planuri, diafanul metaforelor,  fiorul disperării ce se convertește, în prezența Preacuratei, lăsând locul luminii.

Apoteotică rămâne îndreptățirea chemării necontenite a Sfintei Fecioare. „Chemarea numelui Maicii Domnului este întocmai ca atunci când, rostind numele cuiva, îi aducem în suflet ființa lui întreagă, cu tot ce-l caracterizează, dar mai ales așa cum îl vedem în acel moment, numele nefiind numai o copie a întregului, ci întregul  real care, fără a înceta să fie și în afară, este și înlăuntrul celui ce-l rostește.”

Remarcabile și abundența termenilor liturgici și tipiconali și alternanța susținută între perspectivele analitice și profunzimile nebănuite tăinuite în firescul înlănțuirii cuvintelor. Cuvinte după care simți nevoia să taci și să le lași pe ele să zidească.

În penultimul capitol, Raiul bunătăților (Catavasia și stihoavna), sunt  invocate expresii literare consacrate de teologia mariologică: „Fecioară preacurată”, „cinstitul sceptru al împăratului Hristos”, ceea ce a crescut Strugurele cel de taină”, „ușa cerului și rugul cel nears”; „lumina a toată lumea”, (…), „munte umbrit”, „sfeșnic de aur”, „Preacurată”, „slava creștinilor”, „ rai”, „masă dumnezeiască”, „năstrapă de aur”, „bucuria tuturor”, numite de Părintele Arhiepiscop „țâșniri spontane ale unui suflet recunoscător binefacerilor primite de la Maica Domnului”. Și poate că e adevărat gândul că această scrisoare de pocăință a sufletului este, la rându-i, glas al recunoștinței și  metaforă a două demnități – Maică și Fecioară.

 

Articol preluat de pe: https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/