„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică. Și mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi.
(Matei 10, 32-33; 37-38;  19, 27-30).

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Înaltpreasfinția Voastră, preacuvioși și preacuvioase, preacucernici părinți și

iubiți credincioși și credincioase,

            Sfânta noastră Biserică serbează astăzi, cu multă bucurie duhovnicească, pe toți sfinții din toate locurile și din toate timpurile, știuți și neștiuți, învățați sau neînvățați, bogați sau săraci, trăind în lume sau în sihăstrii, de toate categoriile și vârstele, virtuoși sau foști păcătoși. De aceea, duminica aceasta poartă numele de „Duminica tuturor sfinților”.

            Ei au atins sfințenia pentru faptul că au conlucrat cu harul Sfântului Duh și au răspuns alegerii și chemării lui Dumnezeu de a fi sfinți (Matei 5, 48; Efeseni 2, 5-10; 1 Petru 1, 16; ), după evenimentul istoric al Cincizecimii sau al Rusaliilor, când a luat ființă Biserica.

            Sfinții sunt mărturii și roade vii ale pogorârii Sfântului Duh  în Biserica lui Hristos și rezultatul împlinirii rugăciunii lui Iisus Hristos adresată Tatălui, înainte de pătimirea Sa: „Sfințește-i pe ei întru adevărul tău! Cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan 17, 17). Sfințenia se realizează doar în Adevăr, de aceea, Adevărul este o condiție esențială a mântuirii și a sfințeniei, pentru că Adevărul nu este ceva, ci Cineva și acela este Hristos.            

            Prioritar este sfințenia în Adevăr, care poate aduce și unirea credinței, aceasta fiind o harismă a Duhului Sfânt și nu o lucrare exclusiv umană.

            Nu se poate păstra vie Biserica lui Hristos fără Adevăr. Unii ecumeniști recenți doresc  de „dragul unității creștine” cu orice preț, o unire doar la nivel social și diplomatic, adică o Biserică de-a valma, de tip sincretist.

            Unde este Adevărul, acolo este și Biserica lui Iisus Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească,  adică, Biserica Universală numită și Ecumenică.

Iubiți credincioși și credincioase,

            În contextul biblic al pericopei evanghelice de azi, Sfântul Apostol Matei ne istorisește că Iisus Hristos trimite pe cei doisprezece Apostoli la propovăduire, după ce le dă putere asupra duhurilor necurate și putere să tămăduiască orice boală și orice neputință, apoi le dă sfaturi pastorale și misionare „de o frumusețe incontestabilă”^[1], îi încredințează că Dumnezeu le poartă de grijă, atunci când le spune că și perii capului, toți le sunt numărați, fapt pentru care să nu se teamă a-L mărturisi pe Hristos, cu tot curajul lor (Matei 10, 1-31).

            În acest sens, în ciuda grijii directe și deosebite pe care Dumnezeu o are față de ei, le atrage atenția asupra prigoanelor și a pericolelor iminente, la care vor fi expuși din cauza Numelui lui Iisus Hristos. Cu alte cuvine, le spune să se bazeze și pe priceperea, pe înțelepciunea și pe tactul lor pastoral, atunci când le spune: „fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei 10, 16); „atunci când vă urmăresc într-o cetate, fugiți în cealaltă” (Matei 10, 23), etc. Deci, Mântuitorul le respectă libertatea lor de acțiune și-i pregătește aperceptiv pentru a acționa corespunzător.

            Apoi, îi încredințează că merită să înfrunte pericolele și prigoanele, întrucât  curajul lor va fi răsplătit cu viața cea veșnică, deoarece „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar pe cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. ” (Matei 10, 32-33; 37-38).

            Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Hristos face precizări importante ale avantajului mărturisirii reciproce: în măsura în care Mă mărturisiți în fața oamenilor, în aceiași măsură vă mărturisesc și eu în fața Tatălui Meu, care este în ceruri. La fel în cazul lepădării sau nelepădării. De aici putem deduce condițiile sfințeniei și anume:

1. Mărturisirea lui Iisus Hristos în fața oamenilor și ne-lepădarea de El, ca o condiție reciprocă a mărturisirii despre noi și a ne-lepădării lui Hristos de noi, în fața Tatălui din ceruri, atât în timpul vieții noastre pământești, cât și la vremea judecății noastre, fie particulară sau universală;
2. Adeziunea totală la Persoana lui Iisus și întâietatea iubirii Sale mai presus de membrii familiei noastre, care oferă o vrednicie deosebită față de Hristos, și o slujire deplină adusă Mântuitorului. Iubirea lui Hristos, cu toată ființa noastră, nu poate fi înlocuită cu o altă iubire;
3. Luarea Crucii personale, în fiecare zi (Luca 9, 23), cu bucuriile și necazurile vieții și urmarea cu vrednicie a lui Iisus Hristos, care este Lumina lumii și lumina vieții noastre (Ioan 8, 12)^[2].

            În acest context, să ne punem nouă înșine o întrebare: câți dintre noi, cei prezenți aici, putem îndeplini aceste condiții cerute de Mântuitorul?!

            Toate aceste trei condiții, trebuie îndeplinite în „deplina cunoștință a Adevărului celui după buna cinstire” (Tit 1, 1), adică, dreapta credință trăită în mod practic, empiric, hristologic, pnevmatologic, trinitar – doxologic. Cu alte cuvinte, Ortodoxia trăită în toată plinătatea Duhului Sfânt, în Biserica Slavei Sale, întrucât în afara Bisericii nu există sfințenie sau mântuire.

            La auzul acestor condiții spuse de Iisus, „Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Matei 19, 27-29).

            Așadar, puținul lucru la care vom renunța, vom primi, în schimb, însutit înapoi și viața veșnică vom dobândi, de care ne vom bucura pururea, în demnitatea  de  „împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19).

            Însă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos face o precizare extrem de importantă, când îi trimite în misiunea de probă pe Apostoli: că vor primi aceste demnități și vor fi răsplătiți „regește” dacă, ei vor lupta consecvent, cu curaj, și „vor răbda până la sfârșit” (Matei 10, 22); și că „prin răbdarea voastră vă veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). 

            În caz contrar, „mulți dintre cei dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 30).

            Deci, totul depinde exclusiv, în modul cel mai pragmatic, de raportarea omului la cele pământești, în relație cu cele cerești!

Iubiți credincioși și credincioase,

            Mărturisirea cu curaj a Adevărului, care implică riscuri majore, corectitudinea, demnitatea, conștiința curată, întâietatea acordată lucrurilor duhovnicești înaintea celor materiale, și sinceritatea, sunt căi ale sfințeniei. Iată unde trebuie să-i vedem, să-i căutăm, să-i recunoaștem pe adevărații sfinți, și să le urmăm exemplu vieții lor jertfelnice!

            Pentru a sprijini această lucrare de mărturisire și de sfințenie, Mângâietorul este trimis de Fiul de la Tatăl, din care și purcede și mărturisește despre Fiul (Ioan 15, 26), pentru a-i călăuzi pe Sfinți la tot adevărul; ia din ceea ce este al Fiului și-i învăță toate și le va aduce aminte de toate, cele despre care Iisus Hristos le-a vorbit Apostolilor (Ioan 14, 26; 16, 13-15)^[3].

            Astfel, din momentul pogorârii Sfântului Duh, creștinii serbează și beneficiază de darurile primite la Rusalii, în mod perpetuu, primesc „har peste har” (Ioan 1, 16) cu fiecare sărbătoare la care participă și se sfințesc „întru Adevăr” prin Sfintele Taine ale Bisericii.

            Nu există Sfinți fără lucrarea Sfântului Duh întru Adevăr și în Dreapta Credință, așa cum nu există adevărata Sfântă Euharistie, numită și „Cina Domnului”, fără lucrarea Sfântului Duh, de care depinde însăși Sfânta Liturghie, adică Hristosul Euharistic, prin care dobândim iertarea păcatelor, sfințenia și arvuna învierii noastre (Ioan 6, 54).

            Așadar, creștinii neortodocși care au renunțat la Epicleză, adică la invocarea Sfântului Duh, atunci când preotul rostește cuvintele asupra elementelor euharistice, adică asupra pâini și a vinului: „prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”, renunță aceștia de fapt la sfințenie, întrucât spun doar cuvintele de instituire ale Sfintei Euharistii, cele rostite de Mântuitorul: „luați mâncați […] și beți dintru acesta toți […]”.

            În acest caz, ereticii consumă doar pâine goală și eventual o gură de vin, săvârșesc blasfemie și nu Sfânta Liturghie au Cina Domnului, și se află  într-o gravă rătăcire de la Adevăr. Aceștia nu se sfințesc, ci se îndrăcesc!  Să ne păzească Dumnezeu de neamul acesta în veac și de cei care se cred „sfinții tuturor  sfinților”, fără să aibă sfințenie!

Iubiți credincioși și credincioase,

            Atunci când folosim sintagma „Sfinții Părinți”, noi trebuie să-i considerăm ca și cum ar fi unul singur, deoarece ei sunt inspirați de același Duh Sfânt, pe care îl numim și „Duhul Adevărului”.

            Sfântul Duh îi modelează în așa fel, încât ei să se înțeleagă din priviri, într-un consens unanim al interpretării Sfintei Scripturi și a Dreptei Credințe. De ce? Pentru că îi unește Duhul Sfânt, întru legătura păcii (Efeseni 4, 3), îi inspiră, îi luminează și le dă calitatea de oameni duhovnicești, care pe toate le judecă (analizează –  evaluează – ἀνακρίνει), deoarece  primesc mintea (νοῦς) lui Hristos (1 Corinteni 1, 17 – 2, 15-16)^[4], care nu-i lasă să fie indiferenți sau să tacă, atunci când văd nedreptatea și minciuna în jurul lor.

            Sfinții Părinți, ca mijlocitori la Tronul Ceresc, au fost oameni de atitudine, la toate nivelurile societății respective, și  prin ei am primim și Dreapta Credință, prin care ne sfințim întru Adevărul Cuvântului dumnezeiesc. De aceea, inițial, această Duminică, numită a „Tuturor Sfinților” era închinată doar Sfinților Părinți de la Sinoadele Ecumenice, cum găsim în unele cărți liturgice vechi și în Viețile Sfinților^[5], „deoarece credința creștină, precizată și formulată de ei, este temelia întregii noastre vieți în Hristos”^[6].

            Mai târziu, cinstirea lor s-a extins asupra Tuturor Sfinților, din toate timpurile și din toate locurile, așa cum am precizat de la început, unde sunt incluși și Sfinții Români, pe care îi cinstim în mod comunitar și astăzi, și în mod deosebit duminica viitoare, fără a ne separa de Toți Sfinții altor neamuri, ci doar pentru „a veni cu cinstea și slava neamului nostru” (Apocalipsa 21, 26), în fața lui Dumnezeu, ca o jertfă bineplăcută Lui și ca o dovadă a lucrării Sfântului Duh și în spațiul nostru geografic și istoric.

            Așadar, însușirile sufletești, caracteristicile omului, nu se dizolvă în lucrarea harului dumnezeiesc, ci dimpotrivă; lucrarea harului sfințitor se modelează după aptitudinile şi facultățile fiecărui om, fără ca dogmele să fie schimbate, ele rămânând unitare și imuabile. 

            Astfel, ,,tot materialul vieții sufletești, diferit de la om la om şi de la popor la popor, după determinări istorice şi geografice, scăldat şi frământat de același har dumnezeiesc, de aceleași învățături creștine, devine creștin; și atunci, evident că fiecare popor reprezintă creștinismul altfel realizat”^[7], spune Sfântul Părinte Mărturisitor și mare Teolog Dumitru Stăniloae.  „De aceea este compatibilă Ortodoxia cu naționalitatea fiecărui neam care a primit-o, şi în cazul nostru, cu națiunea română”^[8], care a dat atâția sfinți pentru împărăția lui Dumnezeu.

            Deci, în această Duminică închinată Tuturor Sfinților cinstim sfinții tuturor națiilor, într-o comuniune de dragoste, întrucât națiile sunt create și dorite de Dumnezeu, care vrea diferite neamuri, dar sub un cer comun.

            Contrariul acestui model divin este ideologia globalizării, prin care se anihilează națiile într-un concept babilonic, și reprezintă modelul antihristic, descris în capitolele 18-20 din Apocalipsă, și va fi nimicit la judecata de apoi.

                  Sfinții popoarelor ortodoxe reprezintă cu prisosință „chipul sfințeniei dumnezeiești cea neasemuită, arătându-ne că sfințenia lui Dumnezeu nu rămâne în afară, ci ne pătrunde, `rodind sfinți` […], adică (n.m), în fiecare sfânt se sălășluiește Domnul Hristos, prin dumnezeirea și umanitate Sa, sfântă și sfințitoare și izvor al harurilor”^[9].

            Cu alte cuvinte, Dumnezeu cel slăvit în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh nu ne privește doar „de sus”, ci și din lăuntrul nostru (Luca 17, 21), unde și-a așezat „sediul treimic”, întrucât Mântuitorul Iisus Hristos vine împreună cu Tatăl și prin puterea Sfântului Duh, își fac locaș în noi (Ioan 14, 23), și astfel, devenim „temple ale Sfântului Duh, întrucât Duhul lui Dumnezeu locuiește în noi” (1 Corintei 3, 17).

            Sfântul Apostol Pavel ne spune, în acest sens, că fiecare dintre noi, care am cugetat cele de sus […]  și am murit, viața noastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3, 2-3) și astfel ne sfințim și ne îndumnezeim prin împreună conviețuirea cu Hristos, dacă, „am omorât mădularele noastre cele pământești” (adică patimile – Coloseni 3, 5),  întrucât „în Hristos locuiește, trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). 

            Din experiența harului și din istoria mântuirii oamenilor, cunoaștem că fiecare sfânt are trecutul lui păcătos și fiecare  păcătos poate avea viitorul lui sfânt prin: despătimire, luminare și îndumnezeire.         

            Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „să dăm la o parte orice piedică și păcatul, și să alergăm, cu stăruință, în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1), suportând și ura oamenilor și persecuția prigonitorilor, în drumul nostru spre sfințenie, încurajați fiind de cuvintele Mântuitorului: „dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15, 18-19); „nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis” (Ioan 15, 20-21).

Iubiți credincioși și credincioase,

            În final, câteva concluzii duhovnicești: Sfânta Scriptură ne învață că rugăciunile sfinților, precum și ale noastre sunt simbolizate cu niște „cupe de aur pline cu tămâie” Apocalipsa (5, 8). Iar îngerului Domnului „având cădelniță de aur, i s-a dat lui tămâie multă, ca să o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur dinaintea tronului lui Dumnezeu” (Apocalipsa 8, 3-4).

            Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă părintește, atunci când zice: „aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7),  ne spune, de fapt, să cercetăm viața și activitatea Tuturor Sfinților spre folosul nostru, care ne pot fi modele de urmat privind răbdarea lor (Apocalipsa 13, 10; 14, 12) și pentru sângele lor vărsat pentru credința în Iisus (Apocalipsa 16, 6; 17, 6; 18, 24).

            Duminica Tuturor Sfinților este reprezentată liturgic în mod practic, de fiecare dată, când se săvârșește Sfânta Proscomidie. Preotul scoate o părticică, în formă de triunghi, în cinstea  Maicii Domnului – Sfânta Tuturor Sfinților, și o așeză de-a dreapta Sfântului Agneț – Mielul Euharistic, adică, lângă Iisus Hristos, Sfântul cel mai presus decât toți sfinți, apoi pomenește cele nouă cete ale sfinților și toate puterile cerești.

            Deci, Proscomidia recapitulează și însumează liturgic „rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor sfinților, care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu”^[10], așa cum se rostește la Rugăciunea cântării celei întreit-sfinte.

            După sfințirea darurilor, preotul ridică Sfântul Trup și face semnul Sfintei Cruci, deasupra Sfântului Disc, ca dovadă că sfinții pomeniți și-au luat Crucea și au urmat lui Hristos, și rostește: „să luăm aminte, Sfintele sfinților”! Apoi le așează pe toate în Sfântul Potir. Acum, Sfântul Sânge al lui Hristos cuprinde pe toți sfinții și Se oferă celor prezenți, sub forma Pâinii și a Vinului.

            Iată imaginea liturgică cea mai sugestivă a sărbătorii de astăzi, care ne oglindește duhovnicește, cum se odihnește Dumnezeu întru toți sfinții Săi, și cum sunt cinstiți ei de Mântuitorul nostru Iisus Hristos!

            Așadar, „cu frică și cu cutremur să lucrăm la sfințirea noastră” (Filipeni 2, 12) și să ne rugăm fierbinte Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, precum și Tuturor Sfinților, ca ei să mijlocească la Bunul Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre, spre slava Sfintei Treimi: a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh ! Amin.

15 iunie 2025

Pr. Prof. Dr. Docent Mihai VALICĂ

^[1]    † CALINIC BOTOȘĂNEANUL, Trilogia Cuvântului. Predici la duminicile de peste an, Ed. Crimca, Suceava, 2022, p. 62.

^[2]    Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian TOFANĂ, Evanghelia lui Iisus. Misiunea Cuvântului, ediția a II-a reviziută, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2018, p. 92.

^[3]    Pr. Dr. Constantin COMAN, Erminia Duhului, Ed. Bizantină, București, 2002, pp. 42-43.

^[4]    Pr. Dr. Constantin COMAN, „Duhul lui Dumnezeu și omul duhovnicesc”, în: Erminia Duhului, Ed. Bizantină, București, 2002, pp. 80-81.

^[5]    Viețile Sfinților, vol. 4, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1993, p. 170.

^[6]    Părintele PLACIDE DESEILLE, Cununa Binecuvântată a Anului Creștin. Predici la Duminicile  și Sărbătorile Anului Liturgic, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 503.

^[7]    Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, vol. VIII, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2014, p. 33.

^[8]    Pr. Dr. Marius MAGHERCA, în: https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/nationalism-si-natiune-la-sfantul-preot-marturisitor-dumitru-staniloae/, accesat pe 3 Martie 2025.

^[9]    David Hugh FARMER, Prof. Univ. Dr. Remus RUS, Oxford. Dicționar al Sfinților, trad. de Mihai C. Udma și Elena Burlacu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 6.

^[10]   Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 134-135.

Articolul „Sfințește-i pe ei întru adevărul tău! Cuvântul Tău este Adevărul” – Predică la Duminica I după Rusalii (a tuturor Sfinților) apare prima dată în Editura CRIMCA.

și să stea cu frică și cutremur,

și ni­mic pământesc întru sine să nu gândească;

că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să Se junghie

și să Se dea spre mâncare credincioșilor.

Și merg înaintea Lui ce­tele îngerești, cu toată căpetenia și puterea,

heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi,

fețele acoperindu-și și cântând cântarea:

Aliluia, Aliluia, Aliluia”[1].

Nici vreme, nici cuviință nu este astăzi pentru cuvânt. În fața tainei piere graiul. Tot trupul omenesc se cade să tacă. Să tacă și gândul, ca nu cumva ceva pământesc întru sine să cugete. Nevrednic de cele dumnezeiești. Cu frică și cutremur atât să zică: Vorbește de acum doar Tu, Doamne, căci robul Tău ascultă[2].

Preaiubitul sufletului Meu,

știi tu că, de dragul tău, fost-au toate?

Astăzi tu trebuia să fii în mormânt. Pecetluit nu de Pilat, păzit nu de ostași, ci pecetluit, pe vecie, de moarte. O sâmbătă fără ziua cea dintâi a săptămânii, căci după o astfel de omorâre veșnică nou început ar fi fost cu neputință…

Dar am ales ca Eu să fiu în locul tău. Și azi, în mormântul din grădină. Și ieri, pe Cruce. Ca să te înnoiesc. Ca să te liberez. Ca să-ți arăt, încă o dată, că te iubesc.

A jubilat iadul, crezând că întâmpină pe încă un Adam. Și s-a amărât și s-a rănit, că și-a văzut zdrobită puterea. I-am dat mâna lui Adam. Cum ți-o dau și ție, acum. Zac cu trupul în mormânt, săvârșind și plinind toate. Dar cobor în cele din adâncuri, ale iadului și ale tale, ca să aduc Viața Mea. Lumina Mea.

Veacuri întregi a așteptat omenirea clipa aceasta. Așteptat-a și Tatăl să Mă trimită, și Eu să spun, ca Fiu iubit: Voia Ta să fie! „Fie” a așteptat Tatăl și a primit de la Maria, Fecioara și Maica Mea. Și zice astăzi, mai adevărat ca-n ziua cea dintâi: „Să fie, nezdruncinat de acum, lumină!”.

Cum să te încredințez că nu mai are putere asupra ta întunericul? Nici al neștiinței, căci Eu Îți sunt cunoașterea cea adevărată. Nici al fricii, căci am nimicit-o, deodată cu moartea. Nici al deznădejdii, căci nicio putere nu mai poartă cu sine aceasta, deodată ce iad nu mai este pentru cei ce-Mi spun, aidoma glasului din Nazaret ori din Ghetsimani: Fie, Doamne, de acum, după voia Ta!

Fiul Meu cel iubit, tu știi că pe toate le-am făcut pentru că pe tine te iubesc și întru tine voiesc a binevoi. Ți-e deschisă calea spre Rai! Heruvimul nu mai păzește pomul vieții, sabia de foc se îndepărtează, căci Pomul Vieții Eu îți sunt. Alege Viața, ca să trăiești în veșnicie. Leapădă sămânța morții, ca să nu fie zadarnică moartea Mea.

Ieși, Lazăre, din mormânt – i-am spus acum șase zile prietenului Meu – ca să intru Eu în el. Ieși, fiul Meu, afară din mormânt, îți spun și ție, acum. Cu legăturile Mele dezleg legăturile cu care diavolul te-a legat. Pecețile mormântului Meu le vor zdrobi și pe ale tale. Căci mormântul în care Mă odihnesc astăzi se va preface în izvor de viață peste puțin timp.

Deschide-mi porțile Ierusalimului tău, ale cetății tale, tânjind după pacea pe care tot Eu ți-o dau: bat la ușă, cerșind, smerit ca altă dată, intrare, căci numai așa pot mântui suflet de om, nicicând forțând, nicicând grăbind, nicicând silind.

Flămând sunt și acum de mântuirea ta: fii smochinul care aduce roadă, de care să mă bucur, împreună călătorind pe calea spre înălțime, ținându-te de mână și purtându-te pe brațe. Iar la capăt, la Emaus, Cină îți voi face, în Împărăția Mea.

Așteaptă-mă, ca fecioarele cele înțelepte, pe Mine, Mirele Tău, cel mai frumos cu podoaba decât toți oamenii, ca să se vadă în lumina candelei tale chipul Meu și chipul tău, unul pe altul recunoscându-ne în taina sălașului de nuntă. Mir de preț nu ai, dar lacrimile tale ca pe cele ale desfrânatei le-am primit și le primesc atunci când, încărcat de osândă, lepezi povara ce ți-a pus-o acela care a vrut a te asemăna cu Iuda.

Îți voi da loc la masa Mea. Întinsă stă pusă, așteptându-te. Eu Însumi, ca altă dată, îți voi sluji. Căci cu dor am dorit să mănânc și cu tine acest Paște. Ospățul de nuntă este gata și te îmbrățișez și te sărut, pe tine, de dragul căruia nimic nu am pregetat a jertfi. Nici chiar pe Mine Însumi.  

Cu condeiul Crucii întins în sângele Meu Ți-am scris mântuirea.

Cu condeiul dragostei, în mărturia heruvimilor cu ochi mulți și a serafimilor cu câte șase aripi, voiesc a pecetlui și rostul tău cel veșnic.

Astăzi doresc a-ți spune și ție, ca tâlharului ce M-a mângâiat cu o vorbă bună:  Raiul s-a deschis pentru tine!

Acum, când toate stau să se umple de lumină, și cer, și pământ, și cele de dedesubt, bucurie se face Sus și pentru tine.

Pentru tine și pentru toți ce-ți urmează în chemare, în alegere și răspuns, este promisiunea: Băutură nouă, mai presus de cuvânt, voi bea cu voi în Împărăția Mea, căci ca un Dumnezeu cu voi ca și cu niște dumnezei voi fi.

Veniți și primiți-Mă pe Mine, Lumina!

Al tău,

Eu Sunt

Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Extras din lucrarea „Adam la RăsCruce”, Editura Crimca, Suceava, 2023.

[1] În Sfânta și Marea Sâmbătă, imnul heruvic de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

[2] Cf. 1 Regi 3, 9.

Articolul Scrisoare-Testament apare prima dată în Editura CRIMCA.

„De n-ați putut priveghea un ceas împreună cu Mine,

cum v-ați făgăduit că veți muri pentru Mine?

Vedeți măcar pe Iuda cum nu doarme,

ci se nevoiește să Mă dea celor fără de lege”^[1].

Straniu. Iuda e mai râvnitor. Se dovedește mai tenace în a-și atinge scopul. În Ghetsimani, lui Petru, Iacov și Ioan le este somn. În noaptea cea mai întunecată a omenirii, cei ce ar fi putut să-i stea aproape lui Iisus, întristat „de moarte” în sufletul Lui, măcar din sentiment de empatie, cum am zice azi, nu o fac. De trei ori sunt treziți, de tot atâtea ori adorm. În schimb, Iuda nu mai stă pe gânduri, „aleargă” să-și facă treaba.

La fel de ciudat: binele are ritm mai încet, răul se propagă amețitor. Binele cere osteneală, veghere, zăbavă; răul aduce plăcere imediată. Binele așteaptă, răul face presiune. Răul e amețitor, ispititor, fascinant, uluitor, trezește curiozități. Binele e cuminte, așezat, nu iese în evidență. Răul e la-ndemână, binele se cere căutat.

Ajung până într-acolo încât vreau să fac binele și nu pot (iar răul, pe care îl detest, îl împlinesc). Dar, de nu voi face micul bine pe care (încă) îl pot, să nu mă aștept la ceva mai mult. Dacă nu pot ajunge la binele „cel mare”, nu voi neglija pe cel care mi-e aici, la îndemână.

Entuziaști, luați de val, Petru, Ioan și Iacov promiteau că vor merge până la moarte și că vor bea paharul pe care-L va bea și Iisus. Dar, dez-amăgire: un ceas nu au putut să privegheze.

Idealurile mari se validează prin consecvența lucrurilor (părute acum) mărunte înfăptuite. Pașii mici nu sunt mers de melc, ci trăinicia care promite lucrare sigură, durabilă. Oriunde. Și mai ales în ogorârea duhovnicească a inimii.

2

„Ce pricină te-a făcut, Iuda, vânzător al Mântuitorului?

Au doară te-a despărțit din ceata Apostolilor?

Au doară te-a lipsit de harul tămăduirilor?

Au doară, cinând împreună cu ceilalți, pe tine te-a gonit de la masă?

Au doară picioarele celorlalți le-a spălat, iar ale tale nu le-a băgat în seamă ?

O, de cât bine te-ai făcut uitător!”[2].

Ce pricină te-a făcut, omule, să-L uiți pe Ziditorul tău?

Au doară nu ești plămădire a mâinii Lui? Sau nu El ți-a dat viața și darurile toate?

Au doară te-a lipsit de cele de nevoie și mai mult decât atât? Ploaie nu doar pentru cei drepți a trimis, ci și pentru tine, lucrător al nedreptății. Soarele a mângâiat nu doar creștete curate și inimi deschise a iubire, ci a luminat – și a încercat a schimba – și căile tale, nu totdeauna gata a face binele. De ce oare numai când ți-a fost greu ai alergat la El? Și apoi, dintre leproși, cu cei nouă te-ai găsit a te asemăna?

Au doară nu și ție ți-a spălat nu picioarele, ci păcatele? Nu puține. Nu ușoare. Nu lucruri de cinste. Și nu le-a mai băgat în seamă. Le-a șters, ca și când nu au fost. Că El este singurul Care, cu adevărat, nu ține minte răul. Au doară în zadar a fost Sângele Lui?

Au doară te-a lipsit de la Cină? Au doară nu Ți S-a dăruit, cu Trup și Sânge, și ție, când doar știm că cele sfinte sfinților se cuvin. Au doară te-a lăsat afară de Nuntă, afară de la Masa dragostei Sale?

O, de cât bine te faci, omule, uitător!

3

„Simțirile noastre curate să le aducem înaintea lui Hristos

și, ca niște prieteni ai Lui, sufletele să le jertfim pentru Dânsul”[3].

Singur a rămas Iisus în vremea Pătimirii Sale. Apostolii, numiți la Cină chiar așa, „prieteni”, se știe, au fugit. De frică? Din necredință? Din puținătate de suflet? Din lipsă a plinătății harului, poate ar fi mai potrivit a spune.

Acum suntem chemați a ne arăta prietenia noi, cei din Legământul cel nou, pecetluit cu sânge. Cei părtași la Cincizecime. Beneficiari ai atâtor rodiri în Biserica harului și a adevărului în cele două mii de ani.

Din dragoste, Hristos S-a jertfit, surpând peretele din mijloc al vrajbei. Aducând împăcarea. Re-împrietenirea. Răspunsul meu? Prietenia mea arătată Lui? Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru Prietenul său. Sufletele să le „jertfim”, adică să I le aducem Lui. Să le punem înainte. Să le purtăm pe brațe de inimi. Să le „legănăm”, ca pe ofrandele cele de demult. Nu fiere, oțet, trestie, burete se cade a sta lângă Jertfelnicul Domnului. Ele au fost atunci semn al batjocorii (nicicând învinovățindu-i pe cei ce le-au purtat pe Golgota, iudei, romani, oricine ar fi fost, căci, de ne-am fi întâmplat în acel ceas, nu știu de nu am fi făcut și noi tot așa, poate mai rău chiar). Dar le putem răscumpăra astăzi: Îi aducem înainte simțurile noastre curate; curăție a gândurilor, a inimilor, a dorințelor, a năzuințelor. Aceasta este jertfa cea bineplăcută Domnului. De nimic altceva nu are nevoie Atotputernicul.

De nu le primește pe acestea, Se întreabă: Unde sunt, iarăși, prietenii Mei?

4

„Să Se răstignească!,

strigau cei ce se îndestulau pururea cu daru­rile Tale …

Iar Tu tăceai, Hristoase, suferind necuviința lor”[4].

Nu Crucea a fost atât de grea. Nu piroanele L-au durut pe Iisus. Suferința cea mai mare era pricinuită de necuviința celor dinaintea Lui. De neomenia lor (de unde omul fusese chemat a fi caDumnezeu!). Nu o lance a sutașului L-a străpuns la inimă – deja sângerândă – , ci ura pornită împotrivă-I. Amar I-a fost gustul nerecunoștinței mai mult decât al oțetului și al fierii.

Răspunsul Suferindului a fost tăcerea. Unde mai era loc de cuvânt? De îndemn, de corectare, de reproș, de mustrare? Tăcere grăitoare. Tăcere a dragostei și tăcere a „mustrării” dragostei.

În fața necuviinței dimprejur îți vine să alegi și tu, de multe ori, tăcerea. E terapeutică, mai ales dacă e o tăcere ne-judecătoare, neacuzatoare, o tăcere a plânsului pentru cel căzut, o tăcere rugătoare. Doar dintr-o astfel de tăcere se va putea naște cuvânt, cuvânt-sămânță care să mai poată schimba ceva. Cu puterea Celui singur Cuvânt viu și de viață dătător.

5

„Puțin glas a slobozit tâlharul pe cruce,

și mare credință a aflat.

Într-o clipă s-a mântuit,

și întâi el, deschizând ușile raiului, a intrat”[5]

Mulțumim, tâlharule bun, că ne-ai dat nădejde! Mulțumim Ție, Doamne, că ai redeschis raiul nu cu un Petru plin de credință, nici cu Ioan cel feciorelnic! Ci cu un tâlhar jefuitor de case, de bani și, acum… de rai.

Puțin glas a slobozit, dar a fost cuvânt de mângâiere pentru Cel pe nedrept osândit. La vreme de ananghie, de strâmtorare, de părăsire și de singurătate, în huiduieli din guri batjocoritoare, ce mult face o… vorbă bună[6]. Cu aceasta a cucerit tâlharul Paradisul. Altceva nu avea. De nu avea nici căderea, nici putința de a-L da jos de pe Cruce, a găsit puterea de a-L alina cu o vorbă bună. Izvorâtă din smerenie. Semn al pocăinței și al evlaviei cuminți. Pildă de cuviincioasă îndrăzneală (să ceri loc în Împărăție, când te știi cine ai fost până mai adineauri!).

De ce atât ne complicăm? De ce ni se pare scump, greu, cu neputință? De ce deznădejde și frică de iad? Când o clipă poate fi câștig pentru veșnicie? De ne vom pogorî, de ne vom smeri a zice, a slobozi din adânc de inimă: „Pomenește-mă, Doamne”, întru Împărăția Ta!

6

„Acum se întinge condeiul răs­punsului de judecată

de la judecă­torii cei nedrepți

şi Iisus Se judecă şi Se osândește spre răstignire”[7].

Este profund nedrept ceea ce s-a petrecut în zilele acelea în Ierusalim. Din toate punctele de vedere. Convocări de ședințe de sinedriu în grabă, cu multe vicii de procedură. Condamnare și execuție la repezeală. Șantaj la adresa lui Pilat („vrei să fii de partea Acestuia, Ce-Și zice Împărat? Te zicem noi Cezarului, că noi doar pe el singur îl recunoaștem drept unic, «iubit» conducător”). Preferință pentru un tâlhar notoriu, chit că mai mor după aceea unii de mâna lui ori că furtișagurile nu vor conteni (sigur, lor le convenea: ce înseamnă o mână de bani mai puțin la pungile de arginți rămase!).

Judecătorii cei nedrepți își pun semnătura, victorioși, „atotputernici”, pe actul de condamnare; și nu oricum, ci o fac cu răutate, cu venin revărsat, „osândă” chiar preferând a-și lua asupră-le.

– Dar, totuși, ce rău a făcut Acesta?, mai încearcă Pilat, cu un ochi și la Claudia, soția-i trezită din visul cu Dreptul Ce stă la judecată. Îl voi biciui, să vă fac pe plac, că nu vă mai săturați de sânge, apoi Îl voi elibera!

– De ești laș, fricos? Lasă pe seama noastră. Ne asumăm noi, noi și copiii noștri. Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra urmașilor noștri!…

Și Iisus tace.

– Nu spui nimic în favoarea Ta? Mie nu-mi spui nimic? Nu știi că putere am să Te eliberez și putere am ca să Te răstignesc?

– „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus”[8].

Nimic nu s-ar fi putut petrece dacă El nu ar fi vrut. Dacă El nu ar fi lăsat să se întâmple așa, și nu altminteri. Așa cum s-a hotărât în sfatul cel mai presus de timp al Dumnezeirii. Dacă Tatăl a binevoit a nu trece pe lângă Iisus-Fiul Său paharul acesta, atunci voia Lui să se facă, de acum și voia întărită a Omului-Dumnezeu Iisus.

Iisus nu „a fost” judecat, ci Se judecă. Nu „a fost osândit”, ci Se osândește. Nu „a fost dat” spre moarte, ci Se dă spre moarte, într-o alegere, într-o înfăptuire personală, voluntară, nu din afară determinată. Iisus nu este victima unui complot al iudeilor cu romanii, nici al trădării lui Iuda, până la urmă. El nu este un perdant, ci singur Își acceptă misiunea, căci împlinește o negrăită și de taină rânduială.

„Pentru aceasta Mă iubește Tatăl,

fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau.

Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun.

Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăși ca să-l iau”[9].

Da, acum se întinge condeiul. Dar e condeiul Lui de judecată, este condeiul Crucii Lui. Căci „acum este judecata acestei lumi”, adică „acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”[10]. Nu mai are stăpânire peste ea. Nu-i mai aparține. Revine Celui Ce a făcut-o și singurul Căruia I Se cuvine. Căci pentru aceasta a trimis Tatăl pe Fiul: nu să „judece” lumea, ci „ca să se mântuiască, prin El, lumea”[11], să fie salvată, să fie liberată, să fie iertată:

„cu condeiul Crucii, sângerându-Ți degetele cu vopsele roșii,

Te-ai milostivit a iscăli pentru noi, ca un Împărat,

cele ce sunt spre iertare”[12].

7

„Nici chip n-ai avut,

Nici frum’sețe, când pătimeai, Doamne”[13].

Într-o eră a imaginii, a vizualului, este foarte important cum arăți. Esteticul devine criteriul, nu de puține ori. Cele din afară contează, ambalajul. Designul vinde. Cele pe care le văd. Dacă nu sunt interesat de profunzimi, văzul are prioritate în alegeri, în evaluări, în interpretări, în decizii.

Pe Golgota nu mai putem spune, ca la Naștere, „ce vedere minunată, lângă Vitleem s-arată!”… Sau nu, poate și aici, chiar unde nu ne așteptăm, n-am greși dacă am zice, cu sfială: „O, ce vedere minunată…”, o vedere, o priveliște care stârnește mirare, uimire, surprindere. Mirarea și surprinderea oamenilor. Uimirea și nedumerirea îngerilor. „Cel împodobit cu frumusețea mai mult decât toți oamenii, fără podoabă Te arăți, neavând chip, nici frumusețe”[14].

Condamnatul în Pretoriu și Răstignitul de pe Dealul Căpățânii nu a fost disprețuit doar prin cuvinte nedrepte, injurii, hule și blasfemii, ironii și glume, râsete și batjocură. De parcă nu ar fi fost de ajuns, soldații plini de must, fie la poruncă, fie din plăcerea lor, sadica și exersata lor plăcere, au ținut să-I „însemne” și corpul. A fost biciuit – se crede că I S-au dat cel puțin patruzeci de bătăi fără una – încât carnea I s-a desprins și a rămas pe flagellum-urile ostașilor obosiți de atâta efort. Cunună de spini I s-a îndesat pe frunte, deja obișnuită din Ghetsimani cu sânge, în loc de picături de sudoare. Hlamidă de ocară I s-a pus pe trupul schingiuit, tremurând, care s-a lipit de rănile sângerânde și încă o dată deschise când I s-a luat de pe umeri. Piroane în mâini și picioare, vedere de rușine a goliciunii pe stâlp de lemn.

Chip stâlcit. Om batjocorit. Disprețuit, de la Care să-ți întorci fața.

Așa cum a prorocit, mai înainte, Isaia:

… nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El,

şi nici o înfățișare, ca să ne fie drag.

Disprețuit era şi cel din urmă dintre oameni;

om al durerilor și cunoscător al suferinței,

unul înaintea Căruia să-ți acoperi fața;

disprețuit și nebăgat în seamă.

Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre

şi cu suferințele noastre S-a împovărat.

Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu.

Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre

şi zdrobit pentru fărădele­gile noastre.

El a fost pedepsit pen­tru mântuirea noastră

şi prin ră­nile Lui noi toți ne-am vindecat.

Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră,

şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărăde­legile noastre, ale tuturor.

Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a des­chis gura Sa;

ca un miel spre junghiere S-a adus

şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund,

așa nu Şi-a deschis gura Sa[15].

– „Primăvară dulce,/ Fiul meu preadulce,/ Frum’sețea unde Ți-a apus?”[16], se tânguia Fecioara.

– Păstrează, Maica Mea, dimpreună cu tainicele cuvinte[17], și frumusețea chipului Meu în inima ta și vezi, așa cum te-ai obișnuit, cu cele dinlăuntru. Și peste puțin Mă vei vedea, în cinste și în lumină, în slava și frumusețea chipului înnoit al lui Adam.

Cu încredințarea aceasta, a Maicii Fecioare, pe care o primim și noi, Îi strigăm azi, la vederea Crucii, cu nemăsurată nădejde pentru cele ce vor fi peste trei zile:

Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase!

Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta[18].

Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Extras din lucrarea „Adam la RăsCruce”, Editura Crimca, Suceava, 2023.

[1] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul al șaselea, troparul al treilea.

[2] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, sedealna de după antifonul al șaselea.

[3] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul întâi, troparul al treilea.

[4] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul al optulea, troparul al doilea.

[5] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul al paisprezecelea, troparul al doilea.

[6] Este ideea (și titlul) unei splendide meditații a părintelui Nicolae de la Rohia, în Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dovândi, ediție îngrijită, revăzută și adăugită de Ioan Pintea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, ²1997, pp. 60-62.

[7] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, stihira de la Slavă… Și acum… de la stihoavnă.

[8] Cf. Ioan 19, 10-11.

[9] Ioan 10, 17-18.

[10] Ioan 12, 31.

[11] Cf. Ioan 3, 17.

[12] În Duminica a III-a a Postului Mare, la slujba Vecerniei, la „Doamne, strigat-am”, stihira de la Slavă….

[13] În Sfânta și Marea Sâmbătă, la slujba Utreniei, starea a doua a Prohodului, troparul 33.

[14] În Duminica a III-a a Postului Mare, la slujba Utreniei, stihira de la Slavă…, din timpul venerării Sfintei Cruci.

[15] Isaia 53, 2-7.

[16] În Sfânta și Marea Sâmbătă, la slujba Utreniei, starea a treia a Prohodului, troparul 13.

[17] Cf. Luca 2, 19.

[18] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul al cincisprezecelea, troparul întâi, reluat și la slujba Ceasului al nouălea Împărătesc, ultimul tropar din cele 12 ale Ceasurilor Împărătești.

Articolul Șapte „tăceri” ale Cuvântului apare prima dată în Editura CRIMCA.

De ce, oare, Iisus nu i-a rugat frumos pe schimbătorii de bani din templu să-și ia tarabele și cântarele și să și le mute ceva mai încolo, afară? A fost musai să ia un bici? Că doar cei mai mulți oameni de vorbă bună ascultă!

De ce trebuie să-i mustre atât de aspru pe cărturari și farisei? Le zice direct, verde-n față, că sunt morminte văruite, că pun sarcini pe umerii altora, că sunt obsedați doar de cele ce se văd, de partea din afară a paharului și, cu nerușinare, nu dau nicio atenție celor ce nu se observă cu ochiul liber, imediat, dar sunt mult mai importante. Nu le putea spune, oare, cu domolul, mai pe ocolite, atent a nu-i jigni, împrumutând oarecum avant la lettre conceptul modern de corectitudine politică?

Este Dumnezeu atât de aspru, atât de cuprins de mânie atunci când zice celor de-a stânga „blestemaților” și îi trimite în iadul cel veșnic, gătit diavolilor și slugilor lui? Nu Îi este milă de sufletele lor și, acolo, într-un act de generozitate numai lui Dumnezeu potrivită, să dea un decret de „amnistie” generală, ca toți să se bucure de Paradisul bunăstării și fericirii?

O, Doamne, luminează-ne Tu!

Să recunoaștem: este dificil pentru noi a înțelege cum stau împreună dragostea și mustrarea, mila și certarea, iertarea și dreptatea (și oare nu proiectăm noi dreptatea omenească nepermis de mult asupra „dreptății” lui Dumnezeu?!). Nu e la îndemâna celui ce nu L-a cunoscut pe Dumnezeu să întrezărească, măcar în parte, cum Dumnezeu Același rămâne, iar dragostea Lui nu se împuținează, nu se schimbă, nu se „adaptează”. Primim prin credință aceste înțelesuri, și, de va considera El că este de folos, le va descoperi mai adânc celor ce în veșnicie vor primi adaos de cunoaștere și înaintare în adâncimea tainelor de negrăit, de necuprins și de neînțeles doar cu categoriile atât de limitate ale cugetului omenesc.

O „piatră de poticnire” asemănătoare poate fi întâlnită în pilda celor zece fecioare, care ne este pusă înainte în Sfânta și Marea zi de Marți a Săptămânii Sfintelor Pătimiri.

Cele cinci fecioare lipsite de înțelepciune, când se întorc, târziu, cu untdelemn, găsesc ușa închisă și bat pentru a li se deschide. Or fi fost obosite, din alergătura prin întuneric și pe străzi pustii pentru cumpărare de untdelemn, cu sufletul la gură și cu inima tremurând din pricina neatenției vinovate. Și totuși și-au „reparat” greșeala, sunt și ele acum în rânduială, ațipirea și-au răscumpărat-o prin osteneală și prin privarea de privilegiul de a fi fost și ele, dintru început, împreună cu celelalte, la sosirea Mirelui. „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă” ar fi așteptat un răspuns „vrednic” de Dumnezeu: Intrați și voi, că cei din urmă vor fi cei dintâi!

Dar n-a fost așa. Dumnezeu surprinde. Nu e predictibilă atitudinea Lui. Cuvântu-I de răspuns este un verdict greu de dus: „Nu vă cunosc pe voi”[1]. Nu vă știu. Nu vă recunosc. Nu Mă recunosc în voi.

– Cum, Doamne, nu mă cunoști? Nu m-ai făcut Tu? Nu mi-ai dat suflare de viață? Nu-mi știi căile mele mai mult decât mi le știe însăși maica mea[2]? Oare nu al Tău sunt eu[3]? Ce vrei a-mi spune Tu, Care niciodată nu Te dezici, nu-Ți calci cuvântul, dar, așijderea, Care ne încredințezi că niciodată nu se găsește urmă de neadevăr în gura Ta?

– Nu Mă recunosc în voi. Nu-mi văd chipul Meu în voi. Cele ale Mele le-am dat vouă. Ați fost făcuți pentru a deveni ca „niște dumnezei”[4]. La o asemenea cinste v-am ridicat, ca să vă asemănați Mie. Îmi purtați numele. Ați fost înfiați. Tatăl v-a făcut împreună-moștenitori cu Mine, Fiul Său cel Unul-născut. Și ce mult se bucură un părinte care-și vede trăsăturile pe fața și-n purtarea fiului, de la culoarea ochilor până la îndeletnicirile familiei transmise mai departe! Voi, voi v-ați onorat chemarea aceasta? Faptele voastre vă vădesc că sunteți din neamul Meu, de neam dumnezeiesc, că sunteți ai lui Dumnezeu? Mă recunosc Eu în voi?

Nu știu dacă avem un răspuns îmbucurător, în toate ipostazele vieții, în fața unor astfel de întrebări. Ele nu alcătuiesc, se înțelege, un „interogatoriu” din partea lui Dumnezeu, presant și amețitor, de tipul celor care vor a te lăsa fără grai, iar atare interogații minunat ar fi a ni le adresa, mai des, fiecare, pentru a ne trezi, pentru a ne responsabiliza. Ce pot face mai întâi? Iar și iar, să conștientizez unde și cum sunt. Ce simt, ce fac, ce gândesc. Și nu pot face aceasta fără trezvie, fără atenție, fără aplecare spre interior, fără priveghere, la care atât de des ne invită aceste zile închinate în mod special amintirii Mirelui.

Voi fi poate mai atent pe viitor, dacă voi înțelege că a ține minte răul pe care mi l-a făcut cineva nu mă aseamănă lui Hristos Domnul Care, pe Cruce, S-a rugat să fie iertați cei ce L-au vândut. Că a fi indiferent față de cele ale credinței, a relativiza moștenirea primită și mărturisită a fi una, sfântă, de la apostoli transmisă, nu ar fi fost atitudinea pe care Același Hristos, mistuit de dorul casei lui Dumnezeu[5], ar fi avut-o. Că judecând pe cel căzut, arătându-l cu degetul, colportând greșeala lui pe toate drumurile – și pe toate rețelele online – mă aseamănă mai mult cu cărturarii care I-au adus spre judecată și osândă pe femeia prinsă în adulter, iar Hristos, Care după ce le-a scris acelora păcatele pe nisip, a slobozit-o iertător pe cea păcătoasă, nu S-ar recunoaște atunci în mine, pentru că nu I-am urmat Lui în comportarea, în simțirea, în gândirea mea.

Iar atunci când mă regăsesc printre neînțeleptele fecioare, alerg cu smerenie la Mirele Hristos și zic, nu doar preluând glasul imnografului, ci făcând a mea mărturisirea, al meu strigătul:

 „De lenea sufletului meu dor­mitând eu, Mire Hristoase,
n-am agonisit candelă aprinsă din virtuți
și m-am asemănat fecioarelor celor neînțelepte,
trândăvind în vremea lucrării.
Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale,
ci, scuturând somnul meu cel întunecat,
scoală-mă și mă primește în cămara Ta,
împreună cu fecioarele cele înțelepte,
unde este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc
și cântă neîncetat: Doamne, slavă Ție!”[6].

Pocăința aceasta, mărturisirea aceasta că m-am lenevit, m-am trândăvit, când a fost vreme de lucrare a sufletului, de ogorâre a țarinii inimii și de a culege rod de virtute, nu sună a cerere oarecum de îndreptățire, rostită în parabolă: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă”. Rugăciunea mea nu este să-mi fie „deschisă” ușa, ci… o iau, smerit și „precaut”, înainte: mă rog să nu-mi fie închisă ușa.

Eu mă rog îndurărilor Tale, nu cer dreptate; vrednic sunt a rămâne pe dinafară, dar cer milostivirii Tale să nu-mi închizi ușa. Mai mult, știu că numai transformat, primenit, pot intra în cămară, de aceea, Tu, Doamne, scoală-mă, trezește-mă, ridică-mă, înviază-mă, nu mă lăsa așa. Scutură-mi lenevia, nepăsare, indolența, necucernicia, somnul meu cel întunecat, pentru a fi împreună cu fecioarele cele înțelepte. A fi împreună cu Tine, Mirele sufletului, înlăuntru, în cămara de nuntă. Curat cu cei curați. Luminos cu cei ce luminează. Împreună bucurându-mă cu cei ce Îl bucură pe Domnul, Care poate a zice, acum: „Da, vino, fiul Meu! Chipul Meu se vede întru tine!”.

Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Extras din lucrarea „Adam la RăsCruce”, Editura Crimca, Suceava, 2023.

[1] Matei 25, 12 (ouk oida hymas).

[2] Cf. Isaia 49, 15.

[3] Psalmul 118, 94,125; Psalmul 115, 7.

[4] Cf. Psalmul 81, 6.

[5] Ioan 2, 17; Psalmul 68, 12.

[6] În Sfânta și Marea Marți, la slujba Utreniei, la „Laude”, stihira a doua.

Articolul Chipul luminat de candela aprinsă apare prima dată în Editura CRIMCA.

Dis-de-dimineață, pe calea întoarsă spre Ierusalim – distanța nu era mare, mai puțin de trei kilometri –, Iisus „a flămânzit”[1]. Era om, S-a făcut asemenea nouă, cu cele ale omenescului din om. A văzut un smochin pe marginea drumului, de departe promițând mult, având frunziș bogat, dar acesta nu I-a oferit vreun rod. Bun pentru umbră, eventual, nefolositor pentru a potoli foamea. Și Iisus l-a blestemat: „În veac să nu mai fie rod din tine”[2]. Iar, spre uimirea apostolilor, imediat, pe dată, s-a produs și uscarea. Efectul blestemului nu s-a lăsat așteptat, nu a avut nevoie de un „timp de lucrare”, de „integrare” a cuvântului de blestem.

A dat mult de gândit episodul blestemării smochinului de către Iisus Hristos. El, Care a învățat să răsplătim răului cu bine și să alegem a binecuvânta, nu a blestema, ba, mai mult, să răspundem blestemului nu cu blestem, ci cu binecuvântare, iată-L acum, pe El, că blestemă. Un copac. Un copac care – pare-se – că e și… „nevinovat”. Căci zice Evanghelistul Marcu, „dezvinovățindu-l” pe smochin: „n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor”[3]. De ce să ceri ceva, dacă încă nu era vremea pentru acel ceva? Nu e oarecum nedrept?

Explicații s-au dat mai multe, dar nu s-a găsit un răspuns deplin, mulțumitor pentru toți, un răspuns comun la mai multe nedumeriri. S-a spus, de pildă, că, dacă era frunziș bogat, înseamnă că ar fi trebuit să se găsească și roade, pentru că o anumită specie de smochin întâi rodește, sau cel puțin dă mai dinainte semne (un soi de „pre-fruct”) că va avea rod în sezonul care urmează, și apoi se ivesc frunzele.

Apoi, din perspectivă alegorică[4], smochinul a fost văzut ca metaforă pentru poporul evreu: evlavie, pretenție, slavă exterioare și nimic pe dinlăuntru. Gestul lui Iisus ar putea fi înțeles – iarăși, greu poate fi primit tâlcul – ca o „dovadă” că ar putea să „facă” și rău, dar nu-l alege pe om pentru această „demonstrație”, ci un copac, un element din natură. Sau că este o „pedeapsă” amânată: din frunze de smochin și-au făcut strămoșii primele acoperăminte pentru trup, după ce au călcat porunca Domnului și s-au trezit goi. Cum nu a fost blestemat atunci – dar de ce ar fi trebuit numaidecât blestemat? Ce „rău” a făcut sărmanul copac? –, i-a venit vremea acum. Smochinul a mai fost asociat cu păcatul: fructul la început este dulce, este lipicios, dar la sfârșit este amar, iar frunzele-i sunt aspre și nu pot fi folosite la mai nimic.

Părinții Bisericii și imnografia zilei de Luni din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ne invită, așa cum ne-au obișnuit, la o privire pe dinlăuntru a celor petrecute cu smochinul neroditor. De pildă, într-un plan duhovnicesc, flămânzirea lui Iisus Hristos a fost văzută nu ca una materială, ci lui Dumnezeu I S-a făcut „foame” de sufletele oamenilor, de „oile cele pierdute”, căci El zisese ceva mai dinainte: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți […]. Mâncarea Mea este ca să fac voia Celui Ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui”[5]:

„Trecând pe drumurile vieții,
Mântuitorul meu,
ai flămânzit de bunăvoie, poftind mântuirea tuturor;
că de aceasta ai flămânzit,
adică de întoarcerea celor rătăciți la Tine”[6].

Pe mine mă dorește, mă vrea la Sine, mă cheamă să fiu al Său Mântuitorul Cel Ce străbate, iar și iar, nu calea de la Betania la Ierusalim, ci drumurile vieții mele, și ale tale, și ale omenirii întregi. Ca atare, smochinul sunt eu, este viața mea. Punând alături în mintea mea o altă întâmplare cu un smochin, tot care nu aducea roadă și care, destinat tăierii, a mai fost păsuit un an, poate, poate, se va putea culege ceva din el, îndrăznesc a zice, în duh de umilință:

„Eu sunt, Doamne, pomul cel neroditor,
care nicio roadă de pocăință nu aduc,
și mă tem de tăiere și de focul cel nestins mă înfricoșez.
Pentru aceea, mă rog Ție:
mai înainte de împrejurarea aceea,
întoarce-mă și mă mântuiește”[7].

Nu doar Adam și Eva și-au făcut îmbrăcăminte din frunze de smochin; ei voiau să-și acopere o goliciune care le aducea rușine; la rându-mi, și eu am încercat să-mi ascund lipsa de rodire, lipsa de conținut, micimea de suflet, golul sufletesc, prin cele (doar) din afară. M-am lăudat cu cele pe care le vedeau alții. Nu sunt mai bun nici decât Sinagoga pe care o închipuia, metaforic, pilda smochinului. Dar aceste frunze nu doar că nu au acoperit, nu au mascat cele de rușine pe care le voiam ascunse, ci mai mult m-au făcut de râs, căci m-au vădit, pe deasupra, că sunt și fariseu, fățarnic, pozând, prin „frunze”, ca și când aș fi un pom frumos roditor. De aceea spune Canonul Sfântului Andrei Criteanul că le port spre vădirea patimilor pe care, cu voia mea, le-am lucrat și, astfel, ele îmi sunt spre rușinea mea:

„Îmbrăcat sunt cu îmbrăcăminte de rușine,
ca și cu niște frunze de smochin,
spre vădirea patimilor celor din voia mea”[8].

Astăzi trece Domnul pe lângă mine. Vine în Ierusalim spre Pătimiri. Pătimește pentru mine. Cum mă găsește? Numai cu frunze? Frumos și aranjat pe dinafară și doar atât? Nu voi putea spune că a venit prea devreme. Că nu am știut de cercetarea Lui. Că am fost luat prin surprindere. Că încă nu este timpul roadelor. În viața unui om al lui Dumnezeu, toată vremea este vreme de rodire. Orice ceas, orice moment este chip prielnic pentru a aduce rod frumos Domnului. Întâlnirea cu Domnul este una pe care o aștept, nu o amân, nu o las pe cât mai încolo, ci mă bucur de ea, pentru a-I oferi, cu recunoștință, talantul lucrat, darul înmulțit, rodul îmbelșugat. De fapt, până la urmă, nu este ceva al meu, ci sunt cele ale Lui, smerit lucrate și în mine. Ale Tale, dintru ale Tale…

Dacă de la smochinul de pe marginea drumului spre Ierusalim Iisus nu a primit nimic, nu-L lăsa „flămând” și tu! Pune-I înainte cele adunate în acest post! Arată-i că nu au fost numai cele exterioare, fără conținut, care să acopere un gol, ci că, în Duhul cel Sfânt, toată nevoința celor 40 de zile nu a fost zadarnică! Ea a adus rod – fie 30, fie 60, fie 100, Dumnezeu va cântări! –, rod văditor al lucrării tainice și trainice, îmbucurătoare și încurajatoare, cu care putem veni înainte-I. Care sunt semnele acestei lucrări? Ne ajută să ne cercetăm și să ne verificăm Sfântul Apostol Pavel:

„Roada Duhului este dragostea,
bucuria,
pacea,
îndelunga-răbdare,
bunătatea,
facerea de bine,
credința,
blândețea,
înfrânarea, curăția”[9].

Iar când, Doamne, la Marele Seceriș, găsi-vei întru mine prea puține și necoapte roade, rog milostivirea Ta, să nu blestemi uscăciunea mea, ci cu binecuvântare să mă altoiești Ție, Vița Cea mult-roditoare. Și așa, odihnindu-mă în Tine, Tu vei face roade întru mine, iar eu, în freamăt de veșnicii, Îți voi aduce ale Tale, dintru ale Tale…

Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Extras din lucrarea „Adam la RăsCruce”, Editura Crimca, Suceava, 2023.

[1] Matei 21, 18; Marcu 11, 12. Conform Evangheliei după Matei, smochinul se usucă în aceeași zi în care este blestemat. Evanghelistul Marcu prezintă episodul ca desfășurându-se în două zile consecutive: în prima este blestemat, în a doua zi, dimineața, se constată uscarea din rădăcină (Marcu 11, 20).

[2] Cf. Matei 21, 19; Marcu 11, 14.

[3] Marcu 11, 13.

[4] Următoarele explicații sunt reținute de Sinaxarul zilei din Lunea Mare.

[5] Ioan 4, 32.34.

[6] În Sfânta și Marea Luni, la slujba Pavecerniței, oda a opta, troparul al treilea.

[7] Rugăciunile catismale (după Catisma a 2-a), în Cartea Psalmilor sau Psaltirea Profetului și Regelui David, versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1998, p. 336.

[8] Canonul cel Mare, oda a doua, troparul 13.

[9] Galateni 5, 22-23.

Articolul Nădăjduita rodire a smochinului apare prima dată în Editura CRIMCA.

Rugăciune alcătuită de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților*

Dumnezeule, Cel fără de început și fără de sfârșit, mai presus de ființă, necuprins de loc, de gând și de cuvânt și mai presus de toți și de toate; Tu, Cel Ce ești Tatăl nostru și ai în Sine pe Cuvântul, pe Fiul Tău Cel iubit, prin Care toate s-au făcut, fie cele din ceruri, fie cele de pe pământ, fie cele văzute și cele nevăzute, la tine alerg, ca un fiu neascultător, și pe Tine Te rog, luminează întunericul minții mele cu lumina harului Tău și arde, cu focul dumnezeirii Tale, idolii gândurilor, ai patimilor și ai păcatelor din templul sufletului meu.

Înviază-mă din moartea păcatului, precum ai înviat, prin Ilie, pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului; iar prin Elisei, pe fiul sunamitencei, ferindu-mi sufletul curat de lepra împotrivirii și a judecății, asemenea lui Miriam, de orbirea necredinței sirienilor, care nu au crezut prorocului Elisei, și de plăgile Egiptului, cele din neascultare. Ajută-mă, precum odinioară pe Daniel prorocul, să birui leii văzuți și nevăzuți și să trec, precum Elisei, apa curățitoare și tămăduitoare a Iordanului, despărțind-o nu cu cojocul lui Ilie, ci cu mantia virtuților, Dumnezeule al Părinților noștri. Prelungește-mi numărul zilelor mele, precum lui Iezechia, regele lui Iuda, care, atunci când a căzut în boală aducătoare de moarte, s-a rugat Ție, binecuvântându-l cu ani de viață, iar eu, precum acela, să te laud și să te slăvesc în veci. Amin.

*Carte de rugăciuni, Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” Jubileu 500, Editura Crimca, Suceava, 2022

Articolul RUGĂCIUNE CĂTRE DUMNEZEU TATĂL* apare prima dată în Editura CRIMCA.

Rugăciune alcătuită de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților*

Preasfântă Treime, Dumnezeule, Cel Unul în ființă și întreit în Persoane, Tată, Fiu și Duh Sfânt, Cel Ce m-ai făcut după chipul Tău, iar prin darul libertății și prin harul Tău m-ai împuternicit să lucrez și să dobândesc asemănarea cu Tine, alerg astăzi întru întâmpinarea Ta, precum odinioară, la Mamvri, Avraam și Sara, când Tu, Dumnezeule, în chipul a trei îngeri Te-ai arătat lor, și mă închin cu credință, precum aceia, rugându-Te să nu mă ocolești nici pe mine, robul Tău/roaba Ta (N), din pricina mulțimii păcatelor mele, ci revarsă peste mine, Preasfântă Treime, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei credințe.

Și precum la Mamvri, la Iordan și pe Tabor Te-ai arătat în Treime de Persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cerurile deschizându-se în chip minunat, arată-Te și acum, umbrindu-mă și îndumnezeindu-mă cu Duhul Tău cel Sfânt. Răpește-mă din mulțimea păcatelor, precum pe Enoh și pe Ilie, și dă-mi puterea de a Te mărturisi neîncetat. Înscrie pe lespedea sufletului meu legea iubirii Tale, precum odinioară pe cea a lui Moise pe Sinai, și aprinde dumnezeiescul foc al Cincizecimii în adâncul sufletului meu, ca astfel, fără încetare, să odrăslească toiagul meu virtuțile cele bineplăcute Ție, precum cel al lui Aaron în Cortul mărturiei, și să te preamăresc pururea pe Tine, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ca Tată, Fiu și Duh Sfânt, în veci. Amin.

*Carte de rugăciuni, Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” Jubileu 500, Editura Crimca, Suceava, 2022

Articolul RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTA TREIME* apare prima dată în Editura CRIMCA.

Rugăciune alcătuită de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților*

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Care ești strălucirea slavei și chipul ființei Tatălui, prin Care L-am cunoscut, după cuvântul Tău, când ai spus: „Cel Ce mă vede pe Mine vede pe Cel Care M-a trimis pe Mine”, pe Tine, Lumina lumii, Care Te-ai întrupat, la plinirea vremii, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria pentru mântuirea noastră și Te-ai făcut văzut și Te-ai lăsat atins de oamenii cei creați după chipul Tău, Te rog, Cel Ce ești chipul luminos al lui Dumnezeu Tatăl, nu mă pedepsi pe mine, precum pe smochinul cel neroditor, ci înviază-mi sufletul din moartea păcatului, precum l-ai înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe Lazăr, prietenul Tău din Betania, cel mort 40 de patru zile, iar prin Petru, pe Tavita din Iope, și prin Pavel, pe Eutihie din cetatea Troa.

Vindecă, Doamne, gârbovirea trupului și a sufletului meu, precum odinioară ai vindecat pe femeia gârbovă, și redă-mi vederea ochilor sufletului meu, ca să Te văd pe Tine, Dumnezeule, precum ai vindecat pe cei orbi, aflați în întuneric. Ascultă-mi rugăciunea, Hristoase al meu, precum pe a femeii canaanence, care Te-a rugat pentru fiica ei, pe a leproșilor, care Te-au recunoscut ca Dumnezeu, dar și pe cea a tatălui care Te-a rugat pentru fiul său lunatic, și dăruiește sănătate trupului și sufletului, iar la sfârșitul vieții fă-mă părtaș al Împărăției Tale, cu toți sfinții, în veci. Amin.

*Carte de rugăciuni, Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” Jubileu 500, Editura Crimca, Suceava, 2022

Articolul RUGĂCIUNE CĂTRE DUMNEZEU FIUL* apare prima dată în Editura CRIMCA.

Rugăciune alcătuită de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților*

Mângâietorule, Duhule Sfinte, Care ai fost trimis să ne înveți pe noi toate și să ne amintești cele ce ne-a învățat Fiul lui Dumnezeu și să ne conduci la tot Adevărul, Tu, Împărate Ceresc, ești Cel Ce lucrezi ca, prin Tine, Fiul Tatălui, Iisus Hristos, Cel întrupat, răstignit, înviat și înălțat la ceruri, să plinească și să desăvârșească toate lucrările Lui asupra noastră.

Tu, Cel Ce ești iubirea veșnică a Tatălui către Fiul și a Fiului către Tatăl, vino, ca, prin Tine, să fim și noi uniți cu Tatăl, ca fii ai Lui, și cu Fiul, ca frați, după har; Tu, Cel Ce știi cele ale lui Dumnezeu cum nimeni nu le știe, Vistierule al bunătăților, sălășluiește-te, stăpânește și împărățește și peste sufletul meu, precum peste sufletele apostolilor, la Cincizecime, când ai coborât în chipul limbilor ca de foc, pentru ca vălul păcatului să fie luat de pe ochii minții mele, patimile și păcatele să fie arse, iar orbirea mea să fie vindecată și, astfel, să fiu povățuit la tot adevărul.

Răsari în sufletul meu, Lumină lină, ca, în nerodirea pustiului meu sufletesc, să crească florile virtuților: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, ca roade ale harului Tău, Dumnezeule, și, pregătit fiind, împreună cu Tine să-L întâmpin pe Dumnezeu Tatăl și pe Dumnezeu Fiul, Care Te-au trimis.

Dăruiește-mi puterea de a nu stinge lumina Ta din mine, prin lucrarea celor rele, și să mă umplu de întuneric și de moarte și să mă lipsesc de ocrotirea Ta, ci vino în ajutorul slăbiciunii mele, rugându-te și pentru mine cu suspine negrăite, ca cel ce am primit pârga Duhului prin baia nașterii celei de-a doua, pe care o păzesc, prin harul Tău, în veci. Amin.

*Carte de rugăciuni, Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” Jubileu 500, Editura Crimca, Suceava, 2022

Articolul RUGĂCIUNE CĂTRE DUMNEZEU DUHUL SFÂNT* apare prima dată în Editura CRIMCA.